top of page
Caută

Căutarea lui Parsifal - Eliberarea de condiționarea familială și Împlinirea Destinului


Observând mai atent experiențele mele de viață și curgerea lor, am ajuns să constat că unele lucruri ”întâmplătoare”, nu sunt chiar așa cum par.


De exemplu, azi am simțit un imbold puternic de a vă transmite această poveste, pe care am citit-o în decembrie și care m-a atins profund. Când am verificat tranzitele momentului în care scriu am descoperit că Soarele este în Cheia 60.6 (Limitare, Realism, Dreptate Divină) și Pământul în Cheia 56.6 (Distragere, Îmbogățire, Întoxicare). Luna este în Cheia 41.1 (Fantezie, Anticipare, Emanație), Mercurul tranzitează Cheia 58.6 (Insatisfacție, Vitalitate, Bucurie) – Perla mea, Marte activează Cheia 16 (Indiferență, Versatilitate, Măiestrie) – Nodul meu Nord, iar Nodul Sud activează Martele și Saturnul meu natal în Cheia 44 (Interferență, Cooperare, Sinarhie). Iată un moment extrem de prielnic pentru a ne aduce împreună (Cheia 44) spre Unitate (Cheia 2) prin a spune cu entuziasm (Cheia 16), o poveste care să ne îmbogățească sufletul (Cheia 56), să ne scoată din limitări (Cheia 60) și să ne facă să pornim pe un nou drum, spre o nouă experiență (Cheia 41), aducătoare de bucurie și de iubire de viață (Cheia 58).


Dacă privim mai cu atenție ziua de azi – 22.01.2023 –, odată cu pășirea Soarelui în Cheia 41 are loc debutul propriu-zis al Anului 2023. Într-un mod sincronistic, în acest an Noul An Rave – conform sistemelor Human Design și Cheilor Genelor, se suprapune cu începutul Noului An în Calendarul Chinezesc.


Mai mult, azi avem și un moment de Lună Nouă în Vărsător, aducătoare și ea de noi începuturi. Și, dacă mai era cazul să mai adăugăm ceva, după intrarea în mers direct a lui Marte în 12 ianuarie și a lui Mercur în 18 ianuarie, azi iese din retrogradare și ultima planetă – Uranus – care activează Cheia 2 a direcției (Dizlocare, Orientare, Unitate). Prin urmare, toate planetele vor fi în mers direct pentru o perioadă de aproximativ 3 luni, împrimându-ne un avânt spre noi începuturi și spre asumarea direcției potrivite nouă, aliniată cu esența noastră și cu adevărul nostru interior.


Astfel, am simțit foarte puternic să împărtășesc cu voi această poveste care pentru mine a fost atât de grăitoare și de sugestivă și care ilustrează într-un mod metaforic scopul călătoriei noastre prin această viață – găsirea Sfăntului Graal, reprezentat aici de găsirea scopului nostru și de alinierea cu ghidarea noastră interioară care ne susține în împlinirea destinului nostru.


Povestea de mai jos prezintă Mitul lui Parsifal și interpretarea sa de către Alberto Villoldo, în cartea ”Să reparăm trecutul și să vindecăm viitorul prin recuperarea sufletului”. Toată această istorisire prezintă atât de frumos procesul de aliniere cu Strategia și Autoritatea noastră (Human Design) care are menirea să ne scoată din condiționările și limitările transgeneraționale și să ne conducă prin viață, pe calea noastră pentru a ane trăi destinul nostru unic.


Să o savurați cu bucurie!


💕


Mitul lui Parsifal


”Mitul din secolul al XII-lea despre Parsifal, cel care a pornit căutarea Sfântului Graal, ilustrează modul în care ne putem căuta și descoperi propriile potire sfinte, transformându-ne astfel soarta în destin. Pentru că această legendă a fost cât se poate de durabilă și influentă de-a lungul istoriei, am ales-o ca să ne ajute să înțelegem aventura căutării destinului.


La începutul poveștii, Parsifal este un băiețel răsfățat. Mama sa, Inimă-tristă, și-a pierdut deja soțul și doi fii, în luptă. Temându-se că Parsifal va dori să le calce pe urme, să devină cavaler și să moară de o moarte la fel de îngrozitoare, îl crește în pădure, departe de civilizație. Inimă tristă îți trăiește viața doar cu scopul de a-și proteja fiul de la a-și trăi viața.


Într-o dimineață, pe când se juca în pădure, Parsifal dă peste un grup de cinci cavaleri înveșmântați în armuri strălucitoare și purtând niște sulițe lungi, așa că este atras, în mod irezistibil, de lumea lor de aventură. Este atât de fascinat de cavalerii eleganți și de podoabele lor, încât hotărăște să își părăsească imediat casa și să devină el însuși cavaler. Îngrozită, mama îl roagă să nu plece, dar Parsifal este hotărât să călătorească până la curtea Regelui Arthur și să se alăture legendarei sale Mese Rotunde.


Tânărul primește binecuvântarea de la mama scăldată în lacrimi, odată cu un veșmânt simplu, țesut în casă, pe care va trebui să-l poarte mereu. Ea îi mai spune că trebuie să le respecte pe toate femeile, să nu fie curios și să nu pună nicio întrebare. Cu aceste daruri și sfaturi, Parsifal pornește la drum, în aventura sa de a deveni cavaler și de a-și duce soarta la împlinire.


Imagine din Opera Parsifal - Richard Wagner - 1882


Când băiatul ajunge la curtea Regelui Arthur, îmbrăcat în veșmântul grosolan, țesut de mama sa, și cere să fie înnobilat, flăcăul de la țară este dat afară din sală, în hohote de râs. Dar Parsifal insistă, o dată și încă o dată, până când, în sfârșit i se acordă o audiență la rege. Printre curteni se afla și o încântătoare fecioară, care de șase ani nici nu a râs și nici nu a zâmbit. Legenda spune că nu va râde din nou până ce nu se va ivi cel mai bun cavaler din lume. Vâzându-l pe Parsifal, ea izbucnește în râs, încântată, luând toată Curtea prin surprindere. Cine este băiatul acesta, care a făcut ceea ce niciun altul nu a fost în stare să facă? Este cu putință ca nechibzuitul și nepriceputul Parsifal și fie, cu adevărat, cavalerul pe care îl așteptau?


Regele îi spune lui Parsifal că, mai înainte de a se alătura Mesei Rotunde, trebuie să se lupte cu Cavalerul Roșu, cel mai de temut războinic din regat, și să-l înfrângă. Îi mai spune și că trebuie să câștige prin luptă calul și armura acestuia. Parsifal îl provoacă la luptă pe temutul cavaler și, în pofida lipsei sale de experiență, îl omoară cu o lovitură norocoasă. Victorios, își pune armura Cavalerului Roșu peste haina sa țărănească, iar Arthur îi acordă titlul de cavaler.


Următoarea sarcină a lui Parsifal este să găsească Sfântul Graal și să-l readucă la curtea regelui. Un bătrân înțelept, Gournamond, îi oferă învățături prețioase și îl îndrumă în căutările sale. El îl sfătuiește că, dacă va ajunge vreodată la Castelul Graalului și va găsi relicva sfântă, trebuie să pună întrebarea următoare: ”Cui îi slujește Graalul?”.


Înainte de a pleca în aventura sa de cavaler, Parsifal se hotărăște să-și viziteze mama, ca să-i arate realizările sale, dar când ajunge la ușa ei, află că a murit de supărare, imediat după plecarea sa. Sfâsiat de vinovăție, Parsifal își continuă călătoria și, curând, o găsește pe Blanche Fleur (Floare-Albă), o domniță frumoasă, al cărei castel este asediat. Aceasta îl imploră pe Parsifal să o salveze, iar el se aruncă în luptă, înfrângându-i cu vitejie pe atacatori și redobândind pentru ea regatul. După bătălie, el petrece cu Blanche Fleur o singură noapte, în castitate, iar în zorii zilei își continuă drumul pe urma Sfântului Graal.

Într-o bună zi, pe când își caută un culcuș la vreme de seară, Parsifal întâlnește niște țărani care îi spun că, pe o distanță destul de mare, nu există niciun adăpost. Dar nu peste mult timp se întâlnește cu un bărbat care pescuia într-o barcă, pe lac. Pescarul îl invită să tragă la casa sa, aflată nu departe, îl îndrumă cum să ajungă acolo și îl trimite înainte. Spre surprinderea tânărului cavaler, casa pescarului este, de fapt, legendarul Castel al Graalului.


Când Parsifal trece dincolo de șanțul de fortificație, ajunge la un castel somptuos, un loc de vis, cu o Curte de 400 de cavaleri și doamne, ce îl înconjoară pe Regele Pescar, care zace doborât de durere pe un pat și suferă de pe urma unei răni nevindecate la coapsă – rană pe care o primise cu mult timp în urmă. Parsifal își dă seama că omul pe care l-a luat drept un simplu pescar era, de fapt, Regele Pescar.


Are loc un mare banchet, în timpul căruia, regele Pescar îi dă lui Parsifal o sabie. În cursul festivității, Sfântul Graal, este adus și trecut din mână în mână. Toată lumea bea din el și fiecăruia i se împlinește o dorință, cu excepția lui Parsifal și a regelui Pescar, acesta din urmă neputând să bea din pocal până ce nu i se va fi vindecat rana. În tot timpul mesei, Parsifal păstrează tăcerea – așa cum l-a sfătuit mama sa, ca nu care cumva să pună vreo întrebare. Toată curtea îl privește cu atenție, căci așteptau de mult timp ca profeția lor să se împlinească: legenda spunea că, într-o bună zi, un tânăr neștiutor va apărea la castel și va pune ”întrebarea Graalului”, eliberând astfel, în sfârșit, puterea acestuia și vindecându-l pe rege.


Pictură de perete ”Miracolul Graalului” de Wilhelm Hauschild (1827-1887), Castelul Neuschwanstein, Germania, 1878


Dar Parsifal nu rostește o vorbă, iar a doua zi de dimineașă găsește castelul gol. Pleacă mai departe, cu sabia cea nouă la cingătoare, în timp ce, în urma lui, Castelul Graalului se face nevăzut. În anii ce au urmat, el își continuă desăvârșirea în arta cavalerească, cu o lungă serie de fapte vitejești: omorând balauri, învingându-i pe cavalerii care-i sunt dușmani, salvând frumoase fecioare și atingând măreția pe care Regele Arthur o văzuse în el. Faima bravurii sale se răspândește și ajunge până la urechile Regelui Arthur, care cere să-i fie adus din nou la Curte. În onoarea lui se organizează un mare festival și un turnir, unde i se acordă cele mai mari onoruri și cel mai mare respect între toți cavalerii. Dar, în toiul sărbătoririi, își face apariția o vrăjitoare bătrână. În fața tuturor, ea recită o litanie a multelor păcate și greșeli ale lui Parsifal, dintre care cel mai cumplit este eșecul lui de a pune întrebarea Graalului când a avut această ocazie.


Umilit de către vrăjitoare, Parsifal pornește încă o dată în căutarea Castelului Graalului, dar tot ceea ce găsește sunt bătălii și alte încercări. Într-o zi, în toamna vieții sale, întâlnește, în sfârșit, un grup de pelerini care îl ceartă că poartă armură în Vinerea Mare, una dintre cele mai sfinte zile ale anului. Aceștia îl conduc până la un bătrân eremit, care trăia în adâncul pădurii și care, precum vrăjitoarea de dinaintea sa, îl mustră aspru pentru că a ratat ocazia de a pune întrebarea Graalului. Când Parsifal își dă jos armura și iși dezbracă haina țărănească pe care o purtase atâția ani, eremitul îl îndrumă, în sfârșit, la Castelul Graalului. Acum, la capătul anilor săi de aventură, primește o nouă ocazie de a-și dovedi valoarea, în cea mai importantă sintre sarcinile sale.


Parsifal găsește castelul, pășește înăuntru și pune întrebarea magică: ”Cui îi servește Graalul?”. Și iată că, în cele din urmă, se pot bucura cu toții. Sfântul Graal este trecut din mână în mână, de jur împrejurul mesei, Regele Pescar poate și el să bea din cupă și este, în sfârșit, vindecat.


Pictura: Jennifer Hauwkyard


Ce avem de învățat de la Parsifal?


Mitul acesta ne povestește despre ceea ce se cere de la noi ca să ne schimbăm viața dintr-una în care suntem controlați de soartă într-una în care ne împlinim, pur și simplu, destinul. La începutul poveștii, Inimă-tristă își trimite înlăcrimată fiul să-și urmeze drumul, îmbrăcat cu veșmântul pe care ea i l-a făcut, avertizându-l să nu pună nicio întrebare și să le respecte pe frumoasele fecioare. Și apoi moare, materializând coșmarul cel mai rău cu putință pentru orice ”băiat bun”, răspunzător de faptele sale: acela că, dacă își părăsește mama și trăiește independent, ea cu siguranță va muri.


Haina țesută în casă reprezintă blestemul strămoșilor lui Parsifal, trauma originară produsă de mamă, care îl împiedică să se maturizeze. Cât timp poartă acest veșmânt, relația cu mama sa este înghețată într-o stare de imaturitate și de dependență. Și, pentru că mama sa l-a rugat să nu o facă, băiatul nu rușește să pună întrebarea Graalului. În felul acesta, pierde ocazia crucială ce i-a fost dată în tinerețe: aceea de a păși înainte pe calea destinului său. Îi va trebui o viață întreagă să regăsească această șansă. În mod similar, multora dintre noi ne este dat să sorbim din Graal la începutul vieții – ocazii prețioase care își fac cunoscută prezența, de exemplu, sub forma persoanei potrivite cu care să ne căsătorim sau a carierei potrivite pe care să o alegem -, dar noi ratăm ocazia de a face acest pas. Și apoi trec ani mulți până să regăsim drumul ce duce la destin și la vocația noastră adevărată.


[...] Riturile de trecere, precum bar mitzvah, confirmarea, sărbătorierea împlinirii vârstei de 18 ani, sunt destinate să le deschidă copiilor noștri poarta spre maturitate și independență, dar au ajuns să fie lipsite de acest înțeles și s-au transformat în petreceri de dragul festivității și al cadourilor. Mulți dintre noi nici nu mai taie șnurul care îi leagă de șorțul mamei și de copilărie, așa că își petrec prea mulți ani din viață învinuindu-și mamele pentru problemele lor, sau dând fuga acasă, la părinți, ca să le rezolve ei. Precum, Parsifal, suntem ținuți pe loc de legăturile părintești, care ne constrâng, ne înăbușă, împiedicându-ne să ne vindecăm propriile răni - și, la fel ca și el, trebuie să ne dăm jos hainele făcute în casă, ca să ne putem găsi locul în lume.

Bătrâna vrăjitoare și demonul


O mulțime de oameni conspiră să ne țină legați de soarta noastră. Spre exemplu, când Parsifal o găsește pe Blanche Fleur (Floare-Albă) – al cărei nume este simbolul supreme al purității – ea devine inspirația lui pentru întreaga sa viață, determinându-l să protejeze ceea ce este pur și să lupte pentru bine, împotriva răului. Urmând sfatul mamei sale, Parsifal nu va consuma niciodată iubirea lui pentru Blanche Fleur și refuză să-și îngăduie să o seducă sau să se lase sedus de ea. Singura lor noapte petrecută împreună este lipsită de intimitate - și nu va mai exista, vreodată, o a doua.


În mod evident, dacă Blenche Fleur ar fi fost o femeie reală, această ”relație” ar fi fost o caricatură absurdă, idealzată până în pragul suferinței. Îți poți imagina oare, cum ar fi să-ți petreci toată viața căutând o femeie de o puritate absolută? Tânjind după o femeie cu care ai petrecut o singură noapte? Cu siguranță nicio femeie în carne și oase nu se va putea vreodată compara cu această viziune idealizată!


De aceea, este important să vedem în Blenche Fleur ceea ce Carl Jung a numit anima sau femininul interior. Anima este cuvântul latinesc pentru cuvântul suflet. Când îți recuperezi întregimea sufletească și o iei drept călăuză, te poți elibera de blestemul strămoșilor și de viețile lor de suferință și boală.


Grecii numesc acest aspect al sufletului daimon, aidică spiritual cel bun sau îngerul nostru păzitor. Daimonul ne va călăuzi de-a lungul vieții atât timp cât respectăm anima și îi rămânem fideli. Dacă un om îi rămâne fidel ghidului său interior, el va evolua și se va maturiza, dar dacă îți evită femininul interior, va încerca în schimb, să-l găsească într-o formă fizică și să se căsătorească cu imaginea sa idealizată, în locul unei femei reale. E posibil să treacă de la o femeie la alta, căutându-și, în mod inconștient, femininul interior sub formă corporală și insistând ca partenera să fie pe măsura iluziei pe care și-a făcut-o despre cum ar trebui să arate și să fie aceasta. În mod similar, dacă o femeie este sedusă de mitul frumuseții fizice, nu va fi niciodată capabilă să descopere frumusețea femininului interior.


Pictura: Freydoon Rassouli - Revealing the Self


Mitul lui Parsifal ne reamintește că nu ne este întotdeauna ușor să-I rămânem fideli Daimonului nostru. Și, din acest motiv, la Curte își face apariția bătrâna vrăjitoare: ca să-l dea în vileag pe bărbatul ale cărui defecte se află ascunse sub armură. Vrăjitoarea sau bătrâna este Daimonul care reapare și pretinde șă i se acorde atenție. Această figură apare în multe mituri, povești populare și legende, drept purtătorul de cuvânt al adevărului – spunându-i de obicei eroului acel lucru pe care el nu vrea să-l audă, arâtându-i care sunt părțile sale de suflet pe care le-a neglijat. În propriile noastre vieți, bătrâna vrăjitoare vine la noi ca o ”trezire la realitate” neplăcută sau ca o experiență de viață definitorie, cum ar fi ruperea unei relații importante, o concediere, o suferință fizică, o criză sau un divorț, pierderea a ceva ce am considerat esențial pentru ființa noastră.


În mitul lui Parsifal, rostul vrăjitoarei este acela de a-i arăta eroului noastru că, în pofida faptului că are imaginea unui cavaler onest, ceea ce se află în interiorul său este ceva nesănătos: și-a pierdut sufletul. El a rămas fixat pe o unică țintă – aceea de a-și căuta Sinele exterior -, renunțând în schimb la Daimonul său. Până la sfârșitul poveștii, veșmântul și armura sa de cavaler au devenit o închisoare de realizări materiale, iar el este pierdut înăuntrul ei. Nu cunoaște iubirea sau compasiunea umană și a dat greș în singura dintre căutările sale care are vreun înțeles: găsirea Graalului.


Atunci când vrăjitoarea cea bătrână îl umilește, expunându-i toate aspectele sale întunecate și niciuna dintre faptele sale glorioase, Parsifal este distrus. Tot ceea ce a considerat a fi de preț era arătat ca fiind o farsă. În mijlocul acestei pustiiri, el este forțat să-și reevalueze scopul vieții și să-și pună întrebarea ”Care este rostul vieții mele?”. Acesta este pentru Parsifal momentul de cotitură – momentul crucial în care, în sfârșit, este constrâns să se întoarcă la ceea ce căuta în mod special pe parcursul vieții sale.


Și totuși, în pofida acestei experiențe, Parsifal nu știe să facă altceva decât ceea ce a făcut dintotdeauna. Se întoarce la calul și la armura sa, dar acum realizările sale cavalerești nu mai au pentru el niciun preț. El știe că, în ciuda năzuinței sale spre ceva mai plin de sens, este prins în cercul vicios al sorții, jucând un rol pe care l-a preluat de la tatăl său, fiind înveșmântat în haina țesută de mama sa.


Vrăjitoarea este femininul sacru – sufletul – care își face apariția sub forma unei femei bătrâne și înțelepte. După ce a fost neglijat ani și ani, iese din nou la suprafață ca să-l trezească pe Parsifal la realitatea faptului că trece prin viață fără bucurie și fără să aibă habar cum să repare acest lucru. În această stare îl găsesc pioșii pelerine atunci când îl întreabă de ce este îmbrăcat de luptă într-una dintre cele mai sfinte zile din calendarul creștin. Ei îl conduc în adâncul pădurii – un alt simbol al femininului întunecat. Bătrânul eremit îl pune pe calea ce îl va conduce la Castelul Graalului, unde, în cele din urmă, este în stare să-și recapete vocea și să întrebe: ”Cui îi servește Graalul?”.


Lui Parsifal îi este, în sfârșit, îngăduit să scape de soarta unei vieți și a unei morți prin sabie, precum au avut parte tatăl și frații lui, înaintea sa, iar acum poate să trăiască o viață spirituală. Castelul Graalului este o metaforă pentru atingerea destinului – cel care i-a stat dintotdeauna la îndemână. Trebuia doar să fie gata pentru el. Când, în sfârșit privește în interiorul său, își dă seama că și Castelul Graalulul și Sfântul Graal sunt doar la câțiva pași depărtare și pot fi atinse.


Una dintre lecțiile pe care le avem de învățat din această poveste este că, deși soarta poate să ne pară inevitabilă, Castelul Graalului (destinul nostru) ne așteaptă întotdeauna, după colț. Desigur că în viață există moment când ne trezim întrebându-ne: ”Care este scopul vieții mele?”. În mod tradițional, povestea lui Parsifal este folosită pentru a pune în lumină aventura căutării de o viață în cazul bărbaților, dar și femeile se confruntă cu aceeași dilemă: ”Când voi sfârși, oare, cu toate bătăliile?” se întreabă toți. ”Oare când voi putea să-mi las, în sfârșit, sabia din mână?”


Mitul lui Parsifal ne sugerează că, după ce în cea mai mare parte a vieții am rătăcit drumul, în cele din urmă, pentru a ne împlini adevărata menire, trebuie să ajungem în punctul în care să ne predăm unei puteri mai mari decât noi înșine – fie ea Dumnezeu, fie menirea vieții sau o altă formă a Graalului.”


319 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate

1 комментарий


multumesc 🤗💖

Лайк
bottom of page